Nu am fost niciodata genul de persoana foarte mamoasa, care sa planga dupa parinti daca nu-i vede cu saptamanile in vacantele de vara sau daca nu vorbeste la telefonul cu ei. Si nici nu pot sa spun ca mama este sau a fost in adolescenta cea mai buna prietena a mea. Desi parintii mei sunt destul de tineri, nu am putut niciodata sa discut chestii foarte personale cu ei. Nu pentru ca nu m-ar fi inteles sau pentru ca nu mi-ar fi acceptat deciziile, ci pentru ca eu obisnuiam sa-i spun secretele mele cele mai bune prietene si nu mamei. Da, am avut o prietena care mi-a fost ca o sora, dar din pacate am rupt relatia cu ea in urma cu vreo 2 ani. Regret!
Nici in ziua de astazi nu s-au schimbat lucrurile. Nu vorbesc zilnic la telefon cu mama, pentru ca nu am ce sa-i povestesc la fiecare 24 de ore. Merg in fiecare weekend la ai mei, asta pentru ca locuim in acelasi oras, insa nu am mai dormit la ei de cel putin 4 ani. Mama este open mind, de mica ma lasa sa ies in oras cu colegii de clasa, sa doarma prietena mea la mine in weekend-uri, sa merg in tabere (da da, aveam colegi pe care parintii nu ii lasau sa mearga de teama sa nu pateasca ceva), etc. Dar niciodata nu am vorbit cu ea despre relatiile mele, despre chestii intime and stuff. Pur si simplu nu mi-a placut. Pentru astfel de discutii era prietena mea cea mai buna, Raluca. 🙂
Vad persoane in jurul meu foarte atasate de parinti, care vorbesc cu mama la telefon de nspe mii de ori pe zi. Nu-mi place sa merg cu parintii in concediu, nu-mi plac cuplurile care merg la parinti pentru ca e mai fun sa stea cu ei decat sa iasa in oras cu prietenii. Nu stiu daca este bine sau rau, dar eu asa sunt, niciodata nu am fost altfel. Si thanks God ca si omul asta de langa mine este la fel, deci chiar ne potrivim! Avem exemple de vecini, 22-25 de ani, care vin zilnic la parinti, dupa serviciu, si stau cu orele. La ei mananca, la ei stau la TV si uneori ba chiar dorm in weekend-uri. Ma intreb, de ce o fi atat de misto sa stai la maica-ta acasa in loc sa sezi linistita la tine in pat?
Eu zic ca e bine cum faceti. Am cunoscut familii care stăteau la părinți, plecau în vacanță cu părinții…apoi s-au despărțit ( într-un caz sotul cred ca s-a săturat si si-a gasit pe alta). Cei care fac asta mi se pare ca traiesc cu mama nu cu sotul si , evident, căsnicia se resimte. Uneori imi pun intrebarea daca relatia prea strinsa cu mama nu-s de fapt efectul, si nu cauza, adică persoanele care nu se inteleg cu sotul ( ca eu stiu femei doar care fac asa) nu vorbesc cu el, si atunci vorbesc cu mamele, ca sa comunice si ele saracele cu cineva.
Vecinii astia despre care am scris eu, cred ca sunt de-o varsta cu parintii, psihologic vorbind. S-au casatorit pe la 19-20, au facut copil imediat, iar acum stau cu parintii aproape in tot timpul lor liber. Nu pot sa-i inteleg!
S-ar putea sa fie ceva si mai trist acolo: nu au niciun prieten/hobby asa ca singura distractie e cu parintii..
Este prostie, iti zic eu. 😀 Sunt prosti gramada de la un cap la altul. Parintii, din nefericire, le controleaza complet viata, dar nu vede nimeni de la ei in familie acest lucru. Au trantit un copil la 20 de ani si acum au grija de el tot parintii, pentru ca ei lucreaza. Cand vin de la serviciu, unde crezi ca ajung prima oara? Da, la mama si la tata. 🙂
ei, asta ar fi esecul meu ca mama…
Iti faci griji degeaba, nu este cazul, iti spun eu!
Cred si eu!
Ma gandesc ca traiul asta cu mama-tata se întîlnește mult in Romania, țin minte ca am vazut si într-un film rusesc. Pe aici nu se practica si tin minte ca o prietena rămasă văduvă cu 2 copii era ajutată de parinti,foarte implicați, dar pina la un anumit punct, in nici un caz nu suplineau ei tatal sau mama copiilor. Pe cand in Romania era obiceiul bunicilor care cresc nepotii ca pe proprii copii, cred ca si asta a facut sa continue relatiile astea care nu-s normale….si poate părinții ăștia care nu și-au crescut cu adevărat copiii, suplinesc cumva agatindu-se cu disperare de ei cît sunt adulți. No, ca fac si psihologie de 2 bani 🙂
Oricum, nu-i normală relatia, doar si in Biblie zice ca să-ți lasi părinții sa vezi de soț.
Dar cand parintii se baga-n viata cuplului mult mai mult decat ar trebui, spunandu-le cum sa-si decoreze apartamentul, ce fel de gresie sa-si cumpere si chestii de genul, ce faci? 😀 Si da, se intampla tot in cazul lor, vecinilor mei despre care am scris mai sus. Oricum, de un lucru sunt convinsa: lor le placea sa traiasca asa!
si la italieni e intalnit. Nu am inventat noi asta 😀 😀
Nu cunosc cum sta treaba pe la altii, dar la noi da, multi copii, chiar si casatoriti, sunt invatati sa traiasca pe spatele parintilor (cumparat casa, ajutor financiar lunar, sponsorizat vacante, gatit, splat, etc).
Vorbesc cu tata zilnic sau aproape zilnic pe facetime, skype sau la telefon. Seara ne scrie prima dată să ne întrebe dacă ne poate suna și apoi ne sună, vorbim minim 20-30 minute în fiecare seară. Dacă am locui mai aproape, în acelaș oraș probabil nu ne-am suna chiar zilnic dar ne-am vizita destul de des, cred.
Când eram în țară locuiam cu ai mei și nu ne sunam aproape deloc pe telefon, poate doar dacă era nevoie să cumpărăm câte ceva până să ajungem acasă, în rest ne vedeam seara când ajungea fiecare acasă de la muncă, facultate etc. În ziua când a murit mama am regretat că nu am sunat-o să vorbesc deloc cu ea în ziua respectivă. Când o sunam eu era prea târziu.
Nu aș permite în schimb să se bage părinții în viețile noastre. Mi-a povestit și mie cineva că soacră-sa i-a spus că de ce a ales-o pe fata cea mijlocie când putea să o ia pe aia mică. Sau mame care cară oale de ciorbă și tocăniță la copii acasă sau le spală ele hainele pentru că nevasta (nora) nu o face bine etc. E penibil.
Avand in vedere ca mama ta nu mai este, probabil tu esti obisnuita sa ii porti o grija tatalui tau si de-aia vorbiti zilnic. Nu stiu daca este intr-adevar asa cum cred eu, e doar o presupunere. Lucrul acesta nu este rau in cazul de fata.
Sa stii ca si eu locuiesc cu parintii sotului meu in momentul de fata, dar avem noroc sa stam la curte, camerele fiind in directii opuse, cu intrari separate. Nu ne deranjeaza cu absolut nimic, nu se baga in viata noastra si totul este foarte ok. Am preferat asa, pentru ca am considerat ca este mai bine sa stang banii pentru o casa noua, decat sa-i dau pe chirie. Daca situatia de aici nu mi-ar fi convenit, iti dai seama ca ne-am fi mutat de foarte multa vreme.
Cunosc si eu familii care merg la mama sa ia oalele cu mancare sau sa le spele hainele, au peste 30 de ani. Mi se pare foarte aiurea si cred ca aici este vina parintilor, pentru ca si-au invatat copiii sa depinda de ei chiar si la varsta asta.
Eu imi doresc un copil independent si autonom, de aceea incurajez sa isi faca singura pat, curatenie, ghiozdan, buget, sa decida singura unde si cine vine la petreceri etc. (desi inca nu are 10 ani)..O dovada a maturitatii e ca sunteti autonomi 100% si va descurcati fara aprobarea/ consilierea / ajutorul fizic al mamei, un lucru de care mi-as dori sa poata si fata mea.
Din pacate am vazut multe casnicii distruse pentru ca parintii se baga sau ca tinerii nu sunt suficient educati. Da, in viata actuala multi tineri nu reusesc sa isi acopere toate treburile lumesti (ocupat de facturi, locuinta, curatenie, mancare, copil, bani etc) asa ca o parte din treburi le plaseaza la parinti, astfel ca familia ajunge menaj in 3 sau 4.
La cum te stiu eu pe tine, cu siguranta fiica ta ca fi exact asa cum tu iti doresti: independenta, capabila sa se descurce singura in orice situatie. Da, cred ca este important felul in care te-au educat parintii. Eu, spre exemplu, am fost alintata/rasfatata, dar nu cred ca in sensul rau.
Fac parte din generatia cu cheia de gat (la gradinta ma duceam singura si traversam 2 strazi principale foarte aglomerate), la scoala primara deja stateam cateva ore singura acasa pana ajungea unul dintre parinti de la serviciu, iar la liceu, pentru ca ai mei obisnuiam sa plece cu jobul si prin alte orase, eram singura chiar si 4-5 zile pe saptamana. M-am descurcat si nu am cauzat niciodata probleme. Nu mi-a fost niciodata frica sa stau singura sau sa dorm fara ai mei noaptea. Mi-amintesc faptul ca mama imi spunea sa o chem pe bunica pentru a sta cu mine, dar am refuzat ideea, deoarece imi placea sa stau mai mult singura si sa-mi vad de ale mele.
La facultate, in Brasov, mi-am inchiriat o garsoniera si am stat tot singura. Iarasi nu mi-a fost deloc frica si am reusit sa ma descurc fara ajutor, desi eram intr-un oras nou, departe de casa, parinti, prieteni. 🙂
Cred ca explicatia situatiei tale vine fix din din faptul ca te-ai descurcat de copil.
Da, sunt convinsa. 🙂
Eu stiu si copii asa zis răsfățați, care se descurcă de minune. Dar au fost răsfățați într-un mod plin de iubire 🙂 ca este rasfatul celălalt, cand le cumperi lucruri, ca nu esti in stare sa le dai dragoste si timp. De multe ori apare comportament de asta fix la copiii abuzati, care, odată deveniti adulti , se ataseaza de parintele abuzator. Am citit treaba asta la Alice Miller si am observat ca se potriveste cu realitatea.
Si eu cred ca e vina părinților, care incurajeaza si intretin comportamentul asta dependent. Cum zice si o femeie ca daca ar fi asa ar fi ratat educația, datoria părinților e sa educe copii care sa zboare cu propriile aripi. Unii deja le-au tăiat aripile de mici, iar cînd cresc continuă.
Foarte adevarat ce spui. 🙂
Nici eu nu-s genul mămoasă, spre disperarea mamei mele, care ar vrea să fiu mai lugu-lugu și care pune o presiune psihică foarte mare pe mine pentru a vizita în fiecare an.. Vorbim zilnic pe Whatsapp câteva cuvinte, de vedem ne vedem o dată pe an.
Mai glumesc cu ei și le spun „asta e, m-ați crescut independentă, acum nu-s genul care să stea toată ziua cu voi”. Sinceră să fiu și când vin în Ro și stau cu ei o săptămână sau două îmi pare prea mult. Îi iubesc, vreau să știu că sunt bine, sunt destul de tineri și deschiși la minte, dar ăsta e rolul copilului: să plece.
Prin alte țări însă văd că părinții au o viață a lor proprie, le pleacă de acasă copiii și ei încep a trăi din nou: voluntariat, călătorii, tot felul de activități. La noi (mai ales în cazul popoarelor latine) a plecat copilul, ce face părintele? Își trăiește viața între două telefoane de la copii. Mi se pare distructiv și pentru copii și pentru părinți o asemenea atitudine.
Asa este, ai perfecta dreptate. In Romania parintii parca nu mai au preocupari dupa ce copiii isi iau zborul. Ah, ba au: incep sa-i bata la cap sa faca nepoti pentru a putea avea din nou ocupatie. 😀
Imi place sa citesc ca nu sunt singura persoana care gandeste asa. Cum ai spus si tu, imi iubesc parintii, vreau sa-i stiu bine, dar nu pot sa vorbesc cu ei din ora-n ora sau sa merg sa-i vizitez 7 zile din 7. Nu e normal!!
E si mai trist: cunosc parinti care nici inainte nu aveau preocupari. Copilul a umplut aceasta preocupare, fac din copil un scop in sine, un obiect de mandrie, pun presiune,etc.
Inca sochez pe multi din jur cand le zicem ca avem prieteni, avem hobby-uri: sotul citeste si alearga, eu gradina si si handmade, etc . Da, copilul e cel mai important lucru din viata mea, dar nu e singurul lucru din viata mea.
Mai sunt si cazurile (mama mea) ce trateaza copilul ca o posesie. (nu a fost timpul asa, eu crescand mult la bunici unde aveam o libertate greu de descris) si cand am facut ceva ce nu se astepta a ramas blocata.
Dar na, noi suntem niste ciudati, dupa cum ai citit de pe blog noi nu suntem out of normal, si cred ca putini adulti accepta ca propriul copil nu are tv, nu are masina, nu are bijuterii, nu vine la nunti dar se duce la voluntariat sa curete cartierul sau pe munte cu cortul 😀
Pfff…asta cu copilul la nunti ai punctat-o cum nu se putea mai bine! Si cu imbracatul copilului in stil de om matur, de parc-ar fi de-o varsta cu mama si cu tata, plus multe altele. Sunt multe de spus. 🙂 Oamenii astia care procedeaza asa, sunt limitati, lor pur si simplu n-ai cum sa le ceri mai mult, mintea lor atat duce!
Cum sa șochezi ca ai preocupări pe lângă copil? Mie chiar mi e pare ca e bine pentru copil sa vada asta.
Stiu pe cineva in Romania care își duce si aduce copilul( student) cu mașina la cursuri( pînă iese de la cursuri, stă nu departe sa astepte) , iar daca copilul iese undeva cu prieteni, stă si mama prin zona , eventual se înfige la cinema sau restaurant , cu tinerii.
Pai si copilul ii permite sa faca asa ceva???
Asa a fost crescut…Dar nici prieteni nu prea mai are din pacate…
Trista situatie. Va ajunge adult in toata firea si va fi tot dependent de mama, cel mai probabil.
mai, eu cred ca prieteniile dintre generatii diferite sunt false. Copilul e musai sa aiba prieteni de vrasta lui, si babalacii de varsta lor, sa fie incurajate astea!!! Si o zic tocmai ca am stat mult langa bunici si am preluat reactii de acolo…
Asa mi se pare si mie normal. Relatii cu parintii este una, iar prietenia cu cei de varsta ta este alta poveste.
Vai, eu am avut o colega in facultate pe care o aduceau parintii cu masina la cursuri, examene si o asteptau, a avut toata facultatea aproape zero viata sociala, zero iubiti, acum are 38 de ani, e profesoara, sta in continuare cu parintii si nu are pe nimeni, cu ei isi pune poze din vacante si in oras. Ea e o tipa ffff faina, n-a intrat nimeni in detaliile subiectului cu ea, dar au mai vorbit fetele, ea nu reuseste sa le taie cordonul ombilical, ei nu realizeaza ca ii distrug viata din prea multa dragoste
Si ai mei sunt ultra sufocanti, dar le-am pus limite de cand eram acasa, atunci ne certam, acum m-am mai desteptat eu, nu ma mai cert, nu cedez la santaj si teatru. Ii iubesc, dar am viata mea. Tata nu, dar mama e fix definitia mamei care traieste prin copii, cand a plecat si fratele meu de acasa a trecut printr-o perioada nasoala, simtea ca nu mai are nici un scop in viata… Treptat si-a revenit, a redescoperit ca ii place sa gradinareasca, si-au luat catel, pisici, tata e cu albinele lui, dar nu le-a fost usor. Aici in nl parintii nu renunta la ei insisi cand apar copiii, ci integreaza copiii in vietile lor. Si bunicii ajuta, dar nu tin loc de parinti. Mie imi pare ca au niste relatii sanatoase, se viziteaza, vorbesc, fac lucruri impreuna, se ajuta (se baga si ei in vietile copiilor asta e boala globala), dar nu le fac oale cu mancare sau sa tina loc de bone
Trista povestea colegei tale. Sa ajungi la o asa varsta si inca sa nu ai viata ta … Dar cred ca ea nu simte asta, n-a trait niciodata altfel pentru a face diferenta. Probabil ceva aiurea pentru ea ar fi sa nu mai locuiasca cu parintii, avand in vedere ca o viata intreaga asa a obisnuit. 🙁
Si eu stiu pe cineva, o mama care isi face planuri de mutare cu fiica in orasul in care va merge la facultate…mai demult ziceau asa si despre baiat, ca se vor muta totii in orasul unde va dori sa mearga la studii, doar ca el a ales sa ramana in orasul in care locuiesc. Prima data am fost socata sa aud asa ceva, acum ca vad ca mai sunt cazuri, incep sa ma mai obisnuiesc cu astfel de idei…dar tot ciudatenii sunt pentru mine…Probabil ca cei care fac asta, simt ca asa e ok, normal…
Da, probabil lor nu li se pare nimic in neregula avand in vedere ca asa au fost obisnuiti sa traiasca. E trist!
În extrema cealaltă , o chestie care m-a socat atit pe mine cît și pe soț: dna de 60 ani,pare o mama f buna si devotata, recăsătorita de ani buni. Fata din prima casatorie(40 ani) cu sindromul Charcot: nu mai poate merge sau sa-si foloseasca mainile… se pune intrebarea cite luni mai are de trăit. Fata e in alta tara si vrea sa se întoarcă la mama in Franta. Sotul i-a pus în vedere mamei ca fata n-are ce stă la ei in casa, ca ei trebuie sa aiba viata lor, ca pt echilibrul lor psihologic nu se poate sa locuiască împreună cu fata. Acum mama caută un apart de închiriat pt fata in apropiere de ea.
Si pe mine m-a blocat ce mi-ai spus. Nu e ok nici asa! 🙁 Pai daca era era fiica lui si avea nevoie de ajutor, oare tot la fel se opunea? Dar mama cum de a acceptat conditiile sotului?
Mama fetei mi-a explicat că el are dreptate si ca n-ar rezista psihic. Asta când de fapt de 3 ani de când cu boala, se gândește doar la fata, a mers sa stea cu ea…E ca si cum sotul i-a implementat ideile lui in cap.
Deci da, occidentalii isi vad de viața lor, dar uneori mi se pare ca au pierdut o bucată de suflet…
Probabil n-o sa aiba liniste niciodata, chiar daca aparent pare impacata cu ideea sotului. 🙁
Elena, de obicei in occident sunt servicii medicale pt ajutor- de fapt si in romania sunt, prin casa de asigurari de sanatate, dar doar in orasele mari ajung.. In rest, din ce inteleg e o boala in faza terminala (un fel de scleroza?), e momentul cand eu ca mama as alege sa stau cu copilul.
Nu mi se pare in regula ce face mama: sa aleaga sotul in locul copilei … 🙁 , nou sau vechi totusi la mine copilul e mai important ca orice barbat, ca barbat imi mai gasesc eu dar copila ….. Singura alternativa sa nu locuim in aceeasi casa ar fi ca as opta pt un centru specializat de recuperare si intretinere, lucru pe care nu l-as putea face acasa.
Nici eu nu-s adepta statului bot in bot cu parintii. Din pacate, multi parinti nu au stiut decat copil si gata. Mai ales mamele. Asa ca, atunci cand copilul isi ia zborul, ramane debusolarea asta. Si atunci incepe treaba cu bagatul nasului peste tot, isi dau haina de pe ei pentru copil, nu il lasa sa se chinuie putin, sa se descurce singur, vor toata ziua- buna ziua sa vina in vizita, etc.
De cealalta extrema sunt parintii care nu vor sa ajute deloc copiii, care au nepoti si nu vor sa stea cu ei, pe principiul ca: „am crescut destui copii la viata mea”, sau „tu ti-l faci, tu ti-l cresti”.
In fine, e complicat. Nu stau sa ma uit la altii in ograda ca ma ia capul. La noi e un echilibru ok in familie, avem noroc de parinti ne-bagaciosi, care nu isi dau cu parerea, nu vin neanuntati, nu isi baga nasul. Dar sunt acolo, sa ne ajute. Eu o am pe soacra-mea la 2 strazi de mine si, recunosc, ca o mai sun sa imi faca o oala de ciorba, sau sa calce camasile lu’ barbati-miu, ca mi-e lene mie :)))))). De exemplu, ador sa gatesc, sa fac paine, prajituri, mancaruri la cuptor, dar sa nu ma pui sa fac ciorbe, sau traditionale. Mai ales din astea mai grele: cu afumatura, de perisoare, cu galuste, sarmale, etc.
Ea se incadreaza in prima tipologie de care am zis. Din fericire, dependenta ei de copiii se opreste la limita bunului simt. Adica, ne ajuta doar daca ii cerem noi. Dar e genul ala care sta asa, gata gata, sa ii cerem sa ne ajute. Cum o sun, imi zice: „ce sa iti faca mama de mancare?”. Zic: ” imi faceti doar o ciorba”. Si incepe: „da’ nu vrei si felul doi? uite, fac si cutare tocanita/ da nu vrei si desert? hai sa iti fac si desert!”. :)))) Ea e asa, imi zice mereu ca sa o las pe ea sa vina si sa ne faca curat, ca eu sunt tanara, etc. Ocazional o mai las, cand plecam in vacante, ca e fain sa gasesc casa mai luna decat am lasat-o cand am plecat :)). Nu imi place sa fiu acasa daca vine si face curat, ca am mereu impresia ca doar EU stiu ce e de facut la mine in casa hahahaha :))).
Pentru ea e cea mai mare bucurie, pentru ca nu are hobby-uri, se plictiseste. Intr-adevar, e placut, dar nu o sa fac asa cu copiii mei. Efectiv, sa stau cu ochii pe telefon, sa ma sune ca au nevoie de mine.
Mama in schimb e mai chill. Bine, e si mai tanara, ca m-a facut la 18 ani. Adica e asa, lejereanu, la modul ca, daca ii cer ceva zice: „Stai sa vad daca am timp…” :))).
Si in cazul nostru este la fel, ne ajuta doar daca le cerem noi, nu se baga nimeni in viata noastra, iar lucrul asta mi se pare de bun simt.
Wow, ce mama tanara ai! 😀
shit, adica sunt de o seama cu mama ta? :)))