Toti avem un prieten sau o cunostinta care obisnuieste sa minta. Dar nu asa minciunele inofensive, ci minciuni de-alea mari care tie nici nu ti-ar fi trecut vreodata prin minte sa le inventezi. Nu stiu cum se face, dar eu pana la varsta asta am avut ocazia sa dau de multe astfel de persoane. 😀 La scoala generala am avut o colega care mintea in fiecare zi. Ajunsesem la un moment dat sa cred ca noaptea, atunci cand se aseza in pat sa doarma, ea se gandea de fapt cu ce sa ne minta pe noi a doua zi la scoala. Si chiar cred ca proceda asa, pentru ca nu exista zi in care sa nu ne uimeasca cu cate ceva.
Si la inceput chiar am crezut-o. Imi dadea impresia ca ea are de toate acasa, ba chiar o invidiam pentru ca eu nu aveam la vremea aceea o placa de indreptat parul, iar ea imi spunea ca detine o colectie impresionanta de aparate de coafat profesionale. Am descoperit ca ma minte in ziua in care m-a invitat la ea acasa. Evident ca am acceptat, si-am rugat-o sa-mi indrepte si mie parul, pentru ca la vremea respectiva fetele care aveau o placa de indreptat, ori aveau bani ori era foarte rasfatate de parinti. Nu avea asa multe ustensile, ci doar o singura placa pe care i-o adusese tatal ei de la serviciu, pentru ca lucra la un magazin mare de electrocasnic din oras 😀
Nu stiu cum s-a nimerit, dar la liceu m-am trezit ca am fost repartizate in acceasi clasa, deci n-am scapat de balivernele ei. Ii mintea pe toti colegii cu tot felul de stupizenii, insa intr-un final toata clasa si-a dat seama ca ea are o imaginatie foarte bogata si ca inventeaza tot felul de chestii doar pentru a se face remarcata. Isi confirma prezenta la diferite evenimente, dar nu-si facea aparitia niciodata. Cand se organizau tabere, era prima care se trecea pe lista, dar nu mergea niciodata. Inventa tot felul de pretexte, dar am aflat de la mama ei ca adevaratul motiv pentru care nu mergea in nici o excursie, era pentru ca nu avea incredere sa o lase singura si ca nu fusese niciodata plecata undeva fara parinti. Desigur, nu recunostea lucrul acesta, pentru ca era penibil sa admita ca la 17-18 ani, parintii nu-i dau voie sa mearga la majoratul colegilor ei sau in tabara.
Si cand am zis ca am scapat si ca n-o sa intalnesc o alta persoana mai mincinoasa decat ea, surpriza! Am cunoscut o tipa, care la inceput mi-a placut, dar mai apoi m-am prins ca e de fapt o alta mincinoasa, probabil sora cu fosta mea colega de clasa! Oricat de mult as incerca sa-i inteleg comportamentul, nu reusesc. Si nu ma minte pentru ca este nevoita sa faca asta, ci pentru ca asa se simte ea bine, sa inventeze fel si fel de chestii. Ma intreb oare, minciuna e o boala? Si daca da, cum poate fi tratata?
Nu-mi plac oamenii mincinosi, dar din pacate am intalnit pana acum destul de multe persoane de genul acesta. Tu ai avut astfel de experiente sau mai bine zis, prieteni mincinosi? 😀
Am avut o colega in clasele 1-4 care ne spunea diverse „povesti”. Una dintre ele, a fost ca unchiul ei a fost in Alpi si ca a vazut vaci mov, ca in reclama de la Milka. Eu si sora mea am crezut 100% minciuna, pana cand acasa ni s-a spus ca nu este adevarat 🙂
O alta poveste hazlie, s-a intamplat tot la scoala, cand aveam 9-10 ani. Una dintre colege avea niste firimituri ramase de la paine in geanta si ne-a spus ca acelea sunt caviar si ca ar trebui sa incercam. Bineinteles ca eu si sora mea am incercat 🙂
Dar acestea sunt minciunele de mici copii, nu am intalnit o persoana mincinoasa precum cele de care mentionezi.
Rad intr-una de cand ti-am citit comentariul. 😀 Vaci mov???
Adevarat, ce spui tu sunt minciunele nevinovate, mai rau e cand dai peste persoane mature care spun prostii si te mint cu intentie. 😀
Cred ca in copilarie suntem mai predispusi la acest tip de comportament. Eu am fost Pinocchio pentru o perioada buna de timp. Minteam cu diverse chestii ca sa nu ma mai simt prost ca nu am penar ca X sau ghiozdan ca Y. Inventam fel si fel de povesti prin care sa par mai interesanta. Pe masura ce m-am marit, am ajuns sa ma rusinez de minciunile pe care spusesem in trecut si m-am lecuit de la sine. Banuiesc ca exista si specimene care nu se vindeca niciodata. De fapt, sunt sigura: am in familie asa ceva :))
Sa ziceam ca in copilarie sunt admise,dar cand esti deja adult si minti, nu mai ai nici o justificare! 😀 Fetele de care am mentionat eu mai sus, mint si acum si au 20 si ceva de ani…
Cunosc si eu destule persoane cu imaginatie bogata 🙂
Chiar recent mi-am invatat lectia… Am fost miserupista ani la rand si intr-o zi m-am trezit fara prieteni, ca aia putini care ma suportau s-au mutat in strainatate (ori la munca, ori la parintii care s-au stabilit de mult acolo). Asa ca am decis sa ma schimb, sa devin un om mai bun. Si mi-am facut o prietena careia ii faceam toate poftele, gandindu-ma ca nu trebuie sa fiu ioana cea nepasatoare din trecut, ci o versiune mai buna a mea. Pana intr-o zi cand am descoperit ca lucrurile pe care imi spunea ca si le doreste si i le tot faceam cadou… le dadea altora pe post de cadou. Am venituri foarte mici, de aceea m-am simtit folosita. Era foarte de treaba cand voia ceva, nici nu-mi dadeam seama cand mintea si cand spunea adevarul. Eu credeam ca am crescut si am depasit perioada aia in care arunci cate o minciuna. Dar, din pacate, nu toata lumea creste in acelasi ritm.
Ce spui tu e deja trist 🙁 Imi pare rau s-aud ca exista astfel de oamen.. Si in prezent mai tii legatura cu ea, adica mai sunteti prietene?
Da. Asta pentru ca… ma gandesc ca in fiecare prietenie exista ups and downs. De cand am vazut serialul One Tree Hill, mi-am dat seama ca uneori e nevoie de multe sacrificii, dar la final de drum si pe parcursul anilor se merita.
Cred că toți am avut măcar un prieten dintr-ăsta (de cele mai multe ori în copilărie). Eu atunci știu că mă pricopsisem cu o astfel de prietenă. Mai târziu, când am început „să miros ” oamenii, m-am ferit de mitomani. Parcă mi-e prea rușine de rușinea lor când îi văd cum mint.
Sa stii ca asa este! Ne e rusine noua de rusinea lor, dar ei nu au nici o treaba.