Fiecare om este diferit si nu trebuie judecat pentru felul in care defineste fericirea. Pentru unii fericirea inseamna posibilitatea de a-si cumpara o casa, pentru altii sansa de a calatori si de a descoperi cat mai multe locuri frumoase, insa exista si persoane care se declara implinite doar prin simplul fapt ca s-au casatorit si si-au intemeiat o familie. Cum am spus, suntem diferiti si este normal sa vedem lucrurile cu alti ochi si sa judecam altfel. De fapt, tocmai asta este problema, ca judecam. Ar trebui sa nu o facem, dar e greu sa ne abtinem. Va simtiti cu musca pe caciula? Eu recunosc, da, desi mi-as dori sa nu mai trag concluzii si nici sa ii judec pe altii raportandu-ma la propriile idei. 🙂
Pentru mine, fericirea inseamna libertate si omul de langa mine. As putea sa locuiesc in orice loc de pe fata pamantului, insa doar cu el. As fi ipocrita daca n-as recunoaste faptul ca echilibrul financiar imi asigura un anumit confort, dar banii nu reprezinta totul. As avea degeaba o casa daca ar fi goala si n-ar domni linistea, dragostea si armonia.
Am observat faptul ca in ultimii ani m-am schimbat mult. Ca ceea ce-mi doream in urma cu 10 ani nu mai este de actualitate in momentul de fata. Valorile sunt diferite. Nu concepeam sa ajung la 30 de ani si sa nu fiu casatorita si cu cel putin un copil, dar acum nu mai vad de ce atata graba. Nu mai dau 2 bani pe ce spun cei din jur si presiunea sociala nu o mai simt, pentru ca mi-am impus sa nu mai iau in calcul parerile altora. Nu este normal sa-mi spuna altii „cum trebuie sa fie” sau „asa se face”.
Fericirea reprezinta rezultatul alegerilor si deciziilor pe care fiecare le ia. Fericirea se regaseste si in lucrurile marunte. Fericirea poate fi diferita si de multe greu este greu de inteles. Oamenii pot fi fericiti in 1000 de feluri diferite.
Cred că îi judecăm pe ceilalți pentru că privim lumea prin „ochelarii” propriilor noastre valori. Și, evident, fiind ale noastre, avem cumva senzația că sunt bune și că poate și alții ar trebui să adere la ele sau că sunt universal valabile și aduc fericirea. Și eu judec, toți cred că o facem într-o anumită măsură. Am o verișoară care a crescut chinuită tare, familie destrămată, tată alcoolic, tot tacâmul. Acum e într-o situație foarte bună și pe Instagram are grijă să eticheteze că-s haine de la nu știu ce brand sau geantă de la Prada, cum fac modelele de Insta. Am judecat-o, recunosc, deși îi cunoșteam trecutul și lipsurile. Mi-am dat seama apoi că astea sunt valorile ei, că pentru ea e important să se vadă că-și permite anumite lucruri și că asta e ceea ce și-a dorit și o face fericită. Eu decât să-mi iau o geantă de la Prada mai bine plec într-o vacanță, pentru că astea sunt valorile mele și asta mă face pe mine fericită.
Cred ca este totusi bine pentru ca putem constientiza treaba asta, ca judecam si ca nu e ok. 🙂
Cat despre ceea ce ai mentionat tu mai sus, in legatura cu verisoara ta, si eu as alege exact ca si tine, o vacanta in detrimentul unei genti, haine sau pereche de incaltaminte.
Cred ca e tare greu sa nu judeci si ii dau dreptate Cristinei cand zice de ” ochelarii” valorilor noastre.
Sunt de acord. Cum am mentionat si eu in articol, avem tendinta de a judeca raportandu-ne la propiile idei.
Mie cel mai important si complicat mi se pare sa descoperi ce te face cu adevarat fericit, mai ales ca lucrurile astea se schimba cu timpul
O vreme eu judecam (silently, in capul meu) oamenii in functie de ce si cat citeau. Dupa aia mi s-au largit orizonturile, am intalnit oameni faini care citesc si se documenteaza altfel decat am invatat noi sa definim cititul, poti sa fii cult si fara sa citesti caramizi clasice, acum poti citi in format electronic, te poti documenta din studii/articole/etc, poti asculta carti/podcasturi /etc, te poti uita la documentare /filme /etc, ai acces la web binars, grupuri, you name it. Asa ca de multe ori judecatul asta arata ca ochelarii prin care privim lumea sunt prea ingusti. Dar nu e nimic rau in asta, totusi, sa fim blanzi cu noi insine, ca si asta tot judecat e 🙂
Ups! Guilty! Multa vreme nu am citit! 😀
Cred ca toti am judecat la un moment dat. Si eu, evident. Dar eu m-am lasat de sportul asta, atunci cand am realizat ca nu dorm mai bine noaptea daca ma freaca grija de cum isi traieste X viata, chiar daca mie mi se pare ceva gresit. Viata mea a devenit mult mai linistita de atunci si m-a ajutat si pe mine sa nu mai dau doi bani pe ce cred altii despre cum traiesc eu. Pentru ca pana la urma, NU EU platesc pretul fericirii altuia. E decizia lui, consecintele pica pe el.
Atunci cand judecam pe cineva, ne incarcam negativ. Ne facem singuri ziua mai proasta. Mi-a trebuit mult antrenament cu mine insami si multe repetitii interioare in care imi spuneam: „omul asta nu traieste din banii mei, nu ii platesc eu stilul de viata, nu ma afecteaza cu nimic stilul lui de viata, daca nu stiam ca exista viata mea era la fel, nu imi creste maine salariul sau mi se schimba viata in bine daca judec/ jignesc pe omul asta, cu ce il ajut pe omul asta daca ma freaca grija de el? Si daca nu imi place cum traieste, ma ofer eu sa ii schimb viata? sa il ajut cu ceva? Ah, nu, doar hateresc, de fapt, ma doare in fund, sunt doar eu frustrata pe moment”. Si asa e. Viata mea ramane la fel. La fel si a omului respectiv.
Am ramas cu un singur „deranj”. Si anume, faptul ca unii n-au nicio problema in a-si exprima parerea despre viata mea. Si oricat de zen as fi, tot nu pot sa nu ma enervez. Partea buna e ca n-am conturi pe retelele de socializare si chestia asta se reduce in proportie de 90%. Dar ajungi, inevitabil, la unele discutii cu diferite cunostinte despre planuri de viitor/ stil de viata, etc. Si ajungi la un punct unde mentionezi anumite planuri (de regula sunt intrebata, nu ma apuc eu sa spun ce si cum). Si incep „acuzatiile”: Pffff, da la ce iti trebuie, da’ cate figuri, da de ce ai nevoie de asta, da uite eu nu fac asta si sunt fericit, mai bine faci nu stiu ce.
Si de aici ma apuca nervii si numai eu stiu cat ma abtin sa nu comentez si sa arat si eu cu degetul inapoi. Adica, ma scuzi, asta e fericirea mea, ce te f… pe tine grija de cum imi planific eu viitorul, de parca fac astea pe banii tai. Vezi-ti de viata ta si de ciorba ta.
Oricum, genul asta de oameni nu prea rezista pe langa mine, pentru ca, evident ideile nu ni se pupa si prefer sa nu mai am de a face cu ei.
Am ajuns la o concluzie, cunoscand multe persoane si avand discutii similare: Oamenii cu adevarat fericiti, nu iti judeca sau contesta alergerile. Da si ei judeca, dar nu tin mortis sa isi bage nasul in deciziile si planurile tale. Daca nu au nimic bun de zis, cel putin o baga pe aia cu „bah, daca tu asta vrei, succes!”.
Oamenii care nu sunt fericiti, vor avea grija sa iti impuna propriile lor idei despre cum ar trebui sa iti traiesti viata. In cel mai acid mod cu putinta. Simti frustrarea prin felul in care isi scuipa parerile.
Toti murim si viata e scurta, important e sa fim fericiti cu propriile alegeri si sa fim responsabili de ele, fara sa dam vina pe altii pentru greselile noastre. Si mai ales, sa realizam ca nu ajuta cu nimic judecatul. Ma uit la comentarii acide, catre diverse tipe de pe instagram: „pfff, uite cum s-a distrus de la atatea operatii, pff ce curva e sigur nu o ia nimeni de nevasta, pfff sigur a stat in genunchi pt vacanta asta, pff in sus si pfff in jos”.
Ok, si? E alegerea ei, fericirea ei. O sa aiba vreo valoare frustrarea asta, sau muritul asta de grija? Aia o sa isi traiasca viata ei, tu pe a ta. Nu o sa primesti nici tu, nici ea, vreo diploma, cand o sa fiti cu un picior in groapa, pentru felul in care v-ati trait viata. Singurii judecatori veti fi voi insiva:” Bah, a meritat? Mi-am indeplinit dorintele?”. Si atat. Dupa aia va mutati la 2 metri sub groapa and nobody will give a shit anymore.
Sau mai bine zis, te gandesti ca unii mor de cancer la 20 de ani. Oare ce dorinte aveau? Cate aripi li s-au taiat? Parca vezi altfel lucrurile si nu te mai intereseaza ce spun altii, sau despre altii, ci doar sa traiesti cum crezi tu mai bine, ca nu stii ce mai e maine.
Restul e can- can.
Oamenii te intreaba lucruri pe care nu ii intereseaza si fara sa ai cont de Facebook. Te intalnesc pur si simplu pe strada sau la supermarket, si incep sa te descoasa, cel putin asa mi se intampla mie. Ma enerveaza mult treaba asta, dar niciodata nu am curajul sa le raspund pe masura. Si eu (inca) judec, dar niciodata, niciodata, nu imi ma bag in vietile lor. Pentru ca nu e treaba mea. Pentru ca nu ar trebui sa fie decat treaba. 🙂
si eu judec si am judecat si tare mi-e ca mai judec.
Din viata mea, mi-a fost greu sa imi dau seama ce ma face fericita cu adevarat. De, poate si pt ca sunt o femeie indecisa, si agitata de felul meu 🙂 . Si dupa ce mi-a fost greu, zau ca mi se pare mare fericire sa zic ca nu ne-am luat nimic din farmacie de multi ani pt ca nu am avut nevoie.
Si mie mi-a luat ceva ani sa imi dau seama ce ma face cu adevarat fericita. Si da, sa fiu sanatoasa, sa-i am alaturi pe cei dragi, sa am liniste sufleteasca si sa calatoresc. 😀
treaba asta cu judecatul…ne e in sange. chiar daca nu o facem cu glas tare, in interiorul nostru tot avem ochiul ala critic caruia nu-i scapa nimic. ideal e sa trecem pe langa ceilalti si sa speram ca si ei trec pe langa noi fara sa comenteze. dar… greu, stiu. totusi, atata timp cat nu te bagi sa oferi sfaturi si toate cele, fara sa-ti fi fost cerute, cred ca e lucru mare.
E bine totusi ca ne dam seama ca nu e ok …